Istoria veche şi medievală a
comunei
Vorbind despre
ţinutul dintre Dunăre şi Mare,
Constantin Brătescu îl caracteriza ca un
drum al vântului şi locul pe unde �cerul
curge întruna peste această provincie pe
care o zvântă de umezeală.� În Dobrogea,
în marele efort de edificare a
aşezărilor omeneşti �piatra juca un rol
primordial, era materia primă cea mai
căutată, fiind exploatată şi folosită în
cele mai variate nevoi�.
Cercetările arheologice au scos la
iveală faptul că localitatea Topraisar,
aşezată în zona centrală a judeţului
Constanţa, aproape de mare, o zonă de
influenţă şi de interes pentru cetătile
greceşti dar şi pentru romani, a fost
locuită din cele mai vechi timpuri.
Vorbind despre teritoriul agricol
tomitan, Adrian Rădulescu şi Ion
Bitoleanu fac referire la interesantele
ştiri privind �evoluţia societăţii
băştinaşe din secolul IV î.e.n., în baza
cercetării unui tumul de la Topraisar.
Din mormântul cu şanţ periferic
circular, s-au scos 22 de amfore de tip
Heracleia şi Thasos, un fragment de vas
grecesc (scyphos) de tip atic, cu figuri
roşii, resturi dintr-o oală lucrată cu
mâna, de factură indigenă, şi oase de
cai. Totul este similar unor apariţii
din necropola tumulară de la Histria,
are analogii cu mormântul �princiar� de
la Agighiol, sau cu cel de la Peretu
(jud. Teleorman, unde s-au descoperit
splendide obiecte de argint).�
Materialele arheologice de la Topraisar
au fost descoperite în anul 1963 într-un
şanţ de canalizare, la adâncimea de
circa 1 � 1,5 m de la suprafaţa
terenului. La momentul respectiv,
cercetătorii nu s-au pronunţat dacă e
vorba de o necropolă sau de o aşezare de
sine stătătoare.
Studiile arată că localitatea antică din
zona Topraisar a fost un loc de contact
între popoarele perioadei respective.
Astfel �contactul sciţilor cu geţii,
semnalat prin împrumuturi şi sinteze
culturale încă din sec. V � IV î.e.n. se
accentuează din sec.IV � III î.e.n. nu
numai în artă dar şi în economie,
printr-o serie de meşteşuguri.
Aserţiunea se sprijină pe răspândirea
ceramicii � diferită de cea getică �
descoperită chiar la Histria şi în alte
localităţă, ca Topraisar (...) etc., cu
particularităţi identice zonelor nord şi
vest-pontice. Dar argumentul cel mai
puternic îl constituie însă monedele de
argint sau de bronz cu efigiile unor
căpetenii scitice, aşa-numiţii basilei,
bătute în atelierele din Callatisşi pe
care se identifică numele: Kanites,
Sariakes, Tanusa, Ailios, Akerosas,şi
Charaspes. Ele vor circula, probabil cu
cele greceşti şi macedonene.� Deoarece
se află la jumătatea distanţei între
Tomis şi Callatis, cercetătorii
�pledează pentru cuprinderea lui tot în
sfera de influemţă a coloniei doriene�,
cel puţin pentru perioada secolelor
IV-III î.h. Cele opt amfore cu ştampilă,
descoperite în mormântul tumular de la
Topraisar �şi-au aflat relativ
corespondenţa într-o ştampilă
callatiană. Situarea localităţii la
distanţe quasiegale de Tomis şi Callatis
nu exclude posibilitatea plasării ei în
zona de influenţă a ultimei colonii, mai
ales că majoritatea materialelor
amforice aflate acolo sînt de
provenienţă heracleeană. Paralel cu
produsele heracleene se semnalează în
zonă importuri amforice cu insula
Thasos, importuri care vor căpăta un
caracter organizat de-abia în a doua
jumătate a secolului IV î.e.n. şi mai
ales în prima jumătate a secolului III
î.e.n.�
În urma
descoperirilor arheologice, specialiştii
constată prezenţa în zonele învecinate
Callatisului, (între care şi Topraisar)
în această epocă, a unei populaţii
autohtone relativ numeroase. Din rândul
acesteia s-au ridicat conducători de
triburi � basilei � care �vor avea o
putere economică şi politică relativ
mare. Acştia puteau dispune de mijloace
materiale care să le permită construirea
unor morminte mari şi bogate. Grecii
erau la fel de interesaţi de
întreţinerea unor raporturi de bună
vecinătate cu şefii triburilor locale,
deoarece fără bunăvoinţa lor nu puteau
avea loc schimburi comerciale regulate
şi nici nu se asigura protecţia politică
necesară cetăţii. Cu toate acestea,
mormintele în discuţie nu par, totuşi,
getice.� Aceasta deoarece în zona
litorală a Dobrogei, în secolele V-III
î.H. persistă inhumaţia, într-o vreme în
care în restul regiunii, ca şi în
întreaga lume geto-dacică se
generalizase ritul incineraţiei. E
posibil, în viziunea lui Mihai Irimia,
ca persistenţa inhumaţiei în această
zonă să fie legată şi de unele tradiţii
mai vechi, hallstatiene. Existenţa unor
triburi în această zonă este demonstrată
şi de descoperirea unor monede de
provenienţă grecească şi donate muzeului
de domnul Gularez Nicolae.
Începând din evul mediu, o constantă
specifică a Dobrogei a constituit-o
convieţuirea românilor autohtoni cu
populaţia musulmană turco-tătară. �După
completa integrare administrativă a
Dobrogei, Poarta s-a îngrijit, înainte
de toate, să întărească potenţialul
militar al noii provincii, încurajând
colonizarea ei sistematică cu populaţia
turcă mai ales nord-pontică (tătari).�
De-a lungul istoriei, cele două entităţi
etnice, îşi vor descoperi reciproc o
serie de calităţi şi afinităţi, care vor
permite convieţuirea lor paşnică.
Aceeaşi bună înţelegere o vom găsi de-a
lungul timpului şi la Topraisar,
localitate aşezată în partea centrală a
judeţului Constanţa. Au rămas cu nume
vechi unele localităţi atât în judeţul
Constanţa, cât şi în Tulcea, datorită
unor convenţii (din 1878 şi după, când
se încheie Congresul de pace de la
Berlin), prin care marile puteri au
recunoscut României, revenirea pe drept
a Deltei Dunării şi Dobrogei, după ce
fuseseră în administraţie otomană din
1417. Aşa sunt localităţile din judeţul
Constanţa: Mejdie, Mankalie, Osmanşî,
Topraksar, Cerchezchioi, Cubadin,
naturalizate în româneşte prin Medgidia,
Mangalia, Osmancea, Topraisar, Cerchezu,
Cobadin etc.
De-a lungul timpului, localitatea a
cunoscut perioade de decădere şi de
prosperitate economică.
La 1850 � şi, mai ales, în împrejurările
redeschiderii �chestiunii orientale�,
respectiv prin declanşarea războiului
Crimeii � �populaţiei turco-tătare
dobrogene i se va adăuga un nou val de
tătari, proveniţi din Crimeea, ei
stabilindu-se mai ales în mijlocul
Dobrogei...adică în întinsurile
judeţului Constanţa.�
Cu această ocazie turcii au adus şi la
Topraisar familii de tătari din
Crimeea.. Cu timpul aceştia s-au
înmulţit. Ocupaţia lor principală era
creşterea vitelor. Cultivau foarte puţin
orzul, meiul şi secara. După realipirea
Dobrogei, în urma războiului din
1877-1878 au început să vină şi în
Topraisar, coloniştii români. Pe vremea
aceea în Dobrogea era foarte mult pământ
nelucrat.
În
urma războiului rămăsese şi mai mult
pământ nelucrat prin plecarea mai multor
familii de turci şi tătari în Turcia.
�Colonizarea cu elemente musulmane a
afectat îndeosebi zona de stepă,
populaţia românească autohtonă fiind
constrânsă să se refugieze spre
regiunile împădurite, spre Dunăre şi
malul Mării.�
�Ea n-a dispărut însă niciodată cu totul
din părţile centrale unde, deşi mult mai
izolate o vreme, aşezările româneşti se
vor păstra tot timpul.�